Valentina Becart: Câteva gânduri alăturate volumului „Două lacrimi de cer“
..În aceste vremuri tulburi, Cuvântul – mi-a fost “Leagăn şi vatră”, aşa cum este “zicerea” poetului Florentin Maftei. Poezia – …cânt de sirenă ce m-a urmărit şi mă urmăreşte…
…zorii – scăldându-se ca pruncii – în lacrimi de fericire…
…aurul agonisit cu migală în frunzele ce nu ştiu a-şi striga neputinţa…
…floarea de colţ – zămislită din inima adâncă şi durerea tăinuită a muntelui…
…floare – promisă cerului – şi iubirii fără de pată.
Poezia este cea care mă ajută să evadez din “sclavia” voinţei, iar spiritu-mi poate hoinări liber pe nesfârşirile albastre… căutându-şi drumul spre adevăratele origini… spre o lume neştiută încă – lepădându-şi pe “ţărmul vieţii” trupu-i cu iz nociv – de lut!
D-zeu mi-a dăruit un “talant “… şi multă vreme n-am ştiut cum să-l fac să “strălucească în plină lumină “!
Cuvântul – m-a chemat!
O adevărată amforă – din care am băut – mereu… mereu mai însetată de noi înţelesuri.
Mă aflam la o răscruce: “Quo vadis ?!”
Prăpăstiile adulmecau clipa rătăcirii – şi, deodată, în faţa ochilor, un “duh” mi se-arată, şoptindu-mi ca o “muzică dumnezee”:
– “Ia-mă de mână cu încredere! Păşeşte fără teamă”.
Şi, destul de timid… am păşit! Drumul n-a fost uşor! Plin de obstacole şi capcane… Dar D-zeu nu m-a lăsat singură. A adus în calea-mi zbuciumată un ” OM” de o valoare fără seamăn:
Misu Borser .. regretatul şi nepreţuitul prieten, căruia i-am dedicat cel de-al treilea-lea volum de poeme – “Două lacrimi de cer”. Mi-a purtat paşii prin “hăţişul cuvântului” cu grijă, cu răbdare, dăruire şi iubire.
– “Ai citit: «Cum am devenit scriitor» de Panait Istrati?» Dar sublima operă a lui Holderlin – «Hyperion»?…”
– “Sincer! Nu…”
– “Să nu-mi spui că nu te-ai delectat cu scrierile lui Anton Dumitriu, «Cartea întâlnirilor admirabile»… sau ale lui Baudelaire, Esenin, Andrei Pleşu – «Minima Moralia», Octavian Paler – «Scrisori Imaginare», Jack London – «Martin Eden»… Constantin Noica – «Cuvânt împreună despre rostirea românească »”…
– “Nu încă!” – răspund abia şoptit.
– ” După ce vei citi… vom face analize, vom căuta înţelesuri… şi abia pe urmă vom vorbi despre stil, tehnică şi alte taine ale poeziei – pe care singură le vei descoperi.”
Şi mi-a promis că va fi alături de mine până la capătul drumului…
Drumul s-a dovedit atât de minunat, mereu înseninat de spiritu-i înălţator… dar atât repede şi fără milă curmat!
Am rămas din nou în faţa unei răscruci – strângând în pumni ţărâna şi neînţelegând de ce… de ce? Cu sufletul plini de răni – am pornit mai departe, şi iată cum “Două lacrimi de cer” se rostogolesc din ochi-mi îndureraţi întru amintire!… Dintr-un suflet prea plin – s-a născut poezia – pe care “Lumii o dăruiesc” …şi veacurile vor trece, aşternând cenuşa uitărilor peste inimi care, odată, au bătut înflăcarate – …dar Cuvântul – va dăinui! >>>>>
