ION PACHIA TATOMIRESCU - „Sunt un resurecţional modernist“
Eu cred încă şi în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, de după Ultimul Război 
Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033
Desigur, scriu cu credinţa de a-mi prelungi „prezenţa“, ori sentimentul părelnicului „prezent“, cu lucrări întru catharsis şi cu idei, probabil, pentru „încă o vreme“, cam cât durează „viaţa obiectului numit carte“ (cam trei secole, dacă-i lucrare tipografică serioasă şi bine conservată, după toată ştiinţa)… Nici nu aş mai putea spune că scriu pentru „ale valurilor mândre generaţii spumegate“ (Gr. Alexandrescu)… Dar cum – în generaţiile noi, internetizate – nu se prea mai ia seama decât rarissim la frunzele arborelui cosmic numit carte, aş putea spune că scriu deopotrivă pentru sferele-fotoni, dar şi pentru acele sfericele, constituindu-se prompt în dunele de nisip însaharate ale priveliştilor Fiinţei…
Aparţin primei Şcoli a Paradoxismului, de la revista craioveană, Ramuri (Povestea Vorbii), o efervescentă şcoală întemeiată – în aprilie 1966 – de Miron Radu Paraschivescu şi de Disipativ-Grupul său, pe care îl coordona în toată România (prin corespondenţă), de la Vălenii de Munte (cf. Ramuri – Povestea Vorbii, nr. 10, 15 septembrie 1966, paginile 14 şi 21 / Florea Firan, Ramuri 1905-1995, Craiova, Editura Macedonski, 1996, p. 105 sqq.), militând antistalinist / antiproletcultist pentru resurecţia modernismului interbelic şi pentru impunerea noii estetici, estetica paradoxismului… Cred că relevarea inconfundabilei mele peceţi poetice s-a datorat şi asimilării filonului de aur al liricii valahe, reprezentată de Eminescu, Arghezi, „unchiul“ Bacovia (dar nu graţie „bunicii Pachia“ a autorului vestitului Plumb din 1916), Blaga, Barbu ş. a. Indiscutabil, în „însetata vârstă a cunoaşterii“, şi la traversarea teritoriilor lor poetice, m-au impresionat „deschiderile întru modernitate“ ale lui Lautréamont (1846 – 1870), apoi modernismul bine temperat al lui Saint-John Perse, al lui Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba ş. a. Cred că sunt un resurecţional modernist din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu poate fi decât un scriitor paradoxist şi în debutul mileniului al III-lea. Venind din direcţia „modernismului bine temperat“, punând temeliile holo-poemului, încă de la debutu-mi literar într-o revistă de cultură (Ramuri), din 15 septembrie 1966, printr-o primă ars poetica a noii estetici antiproletcultiste, am fost şi sunt între întemeietorii paradoxismului…
Unde mă duc… În funcţie de labirintul bivalv-rotativ din priveliştea Fiinţei, s-ar putea să mă îndrept spre gura de rai din Cogaion, de unde deschide-se-vor, poate, nu căsuţele tablei mendeleeviene, ci culorile curcubeului, sublimă punte şi pentru mine, până în Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte…, căci crezut-am, şi mai cred încă, în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, spărgătoare şi a limitelor tragic-existenţiale, de după sfârşitul Ultimului Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033…
Generaţia mea, sau generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, a făcut să mă ivesc dintr-o veritabilă nouă estetică românească şi, în acelaşi timp, profund-europeană, estetica paradoxismului, cristalizată, într-adevăr, între anii 1960 / 1965 şi 1970 / 1975, după cum am mai spus-o în nenumărate rânduri,>>>>>
